Profesorul Stan Stoica: “Numărul profesorilor dedicați, care modelează destine cu dragoste și pricepere, este mult mai mare decât pare privind seara la televizor”
“Profesorul își păstrează prestigiul social în ciuda faptului că nu este sprijinit pentru asta de stat sau de mass-media, care deseori scoate în evidență aspecte care pun într-o lumină negativă profesorii. Se mizează pe știrile șocante care atrag rating și nu sunt mediatizate îndeajuns lucrurile foarte bune care se întâmplă în școala românească și care pot inspira. Numărul profesorilor dedicați, care modelează destine cu dragoste și pricepere, este mult mai mare decât pare privind seara la televizor. Poate ar trebui mediatizate mai mult figurile acelor profesori-model, care-și dedică viața elevilor săi”, spune Stan Stoica, profesor și director al Școlii gimnaziale nr. 2 Jilava în cadrul unui interviu acordat FSLI, în care povestește și despre mesajele lăsate generațiilor viitoare de elevi, în Capsula timpului.
Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la constituirea României moderne. Ați marcat acest moment, prin desfășurarea mai multor activități, printre care și sigilarea “Capsulei timpului”. Ce le spuneți generațiilor viitoare despre școala românească din 2019? Puteți să ne detaliați în ce a constat acest proiect și cum l-ați ales? De ce “Capsula timpului”?
Proiectul s-a numit „România 100 +. Viitorul stă în TINEri” și a avut mai multe secvențe, între care și Capsula timpului. În cadrul aceluiași proiect a fost dezvelită o statuie a domnitorului Mihai Viteazul, a fost organizată o sesiune de comunicări a profesorilor de Istorie din Ilfov și a avut loc o întâlnire cu foștii profesori și directori ai școlii. Legat de Capsula timpului… am simțit nevoia, cu ocazia Centenarului, de a transmite generațiilor următoare ceva din valorile autentice ale societății românești, pe care le dorim păstrate în societatea și în școala românească: identitatea națională, cultura națională și locală, tradițiile, modelele istorice. Putem conecta trecutul și viitorul transmițând mai departe lucrurile bune pe care le are societatea românească. Capsula timpului a fost realizată din lemn și a fost sculptată cu motive tradiționale românești. În capsulă au fost depuse „scrisori” ale copiilor, părinților, cadrelor didactice către generația următoare, ziare apărute la sfârșitul lunii noiembrie 2018, când s-a sigilat capsula, un stick cu „100 de imagini pentru următoarea sută de ani” (fotografii din istoria școlii), diferite obiecte simbolice. După sigilare, capsula a fost depusă în soclul statuii lui Mihai Viteazul, care a devenit astfel, în chip simbolic, păstrătorul valorilor și tradițiilor noastre naționale. De ce Mihai Viteazul? Deoarece este un simbol al unității și al dârzeniei și, nu în ultimul rând, deoarece a trecut de mai multe ori pe teritoriul comunei Jilava.
Când pășiți în școală, după atâția ani de activitate, în calitate de cadru didactic dar și de director al unității de învățământ, ce sentimente vă încearcă? Spre ce se îndreaptă învățământul din România?
În ciuda confuziei în care ne zbatem din cauza deselor schimbări politice și a lipsei unei strategii pe termen lung privind educația, am învățat să acționez în interiorul propriului cerc de influență, să profit de autonomia existentă pentru a împinge școala și comunitatea spre o direcție bună. Pornim de la o proiecție a viitorului, care ne arată o supertehnologizare, dispariția unor meserii și apariția altora, creșterea importanței inteligenței emoționale și a adaptabilității. Portretul robot al elevului pe care dorim să-l modelăm poate fi creionat astfel: să știe să mențină relații bune cu ceilalți (familie, colegi de muncă, prieteni), să gândească pozitiv („nu există NU POT”), să fie capabil să lucreze în echipă (lăsându-și propriul orgoliu la o parte), să-și urmărească și să-și evalueze propria dezvoltare, să aibă încredere în sine și în ceilalți. Sentimentul care mă domină la școală este totuși cel de încredere în viitor și de convingere că dacă acționăm fiecare în cercul nostru de influență putem crea o masă critică și putem determina schimbări la nivelul sistemului.
Un subiect adus, de curând în actualitate, îl reprezintă violența sau bullyingul din școli, indiferent dacă este la adresa elevilor sau la adresa cadrelor didactice. Dincolo de găsirea vinovaților, există soluții pentru aceste conflicte, mai ales că nimeni nu mai crede în teorii?
O măsură concretă ar putea fi protejarea cadrelor didactice prin legi specifice. Însă, dincolo de măsurile punitive, trebuie să avem în vedere eliminarea cauzelor profunde, lucru care se poate realiza într-un timp mai îndelungat. Soluția este crearea „stării de bine” în școală pentru toți factorii implicați: profesori, elevi, părinți. Dacă suntem pozitivi unii cu alții, dacă avem grijă de relațiile dintre noi, dacă suntem empatici și ne ajutăm reciproc, bullyingul poate fi redus sau chiar inexistent. Este adevărat, profesorul este prins astăzi într-un carusel al schimbării, care-l năucește. La schimbarea societății, în contextul globalizării și tehnologiei informațiilor, se adaugă desele schimbări în sistem, nu îndeajuns de bine cântărite. Mulți profesori au sentimentul insecurității, al neadaptării, al confuziei, ceea ce crează frustrare. Cel mai grav lucru este neîncrederea în sistem, din cauza experimentelor și schimbărilor din ultimii ani. S-a creat o asemenea stare, încât chiar unele inițiative bune pot fi respinse a priori de profesori, din cauza acestei neîncrederi. La nivel de sistem, soluția ar fi adoptarea unei strategii de reformă a educației pe termen lung, care să fie asumată de toți factorii politici pentru a nu fi schimbată odată cu Guvernul sau ministrul. Cadrele didactice simt nevoia de claritate, s-au săturat de schimbări care nu sunt explicate sau nu sunt inspirate și au sentimentul că se fac un soi de experimente „pe pielea noastră”. Pe de altă parte, și profesorii din sistem, indiferent de vârstă, trebuie să accepte că schimbările sunt inevitabile, că trebuie să ne adaptam la copilul milenial, la tehnologie, la felul în care sunt înțelese acum drepturile copilului. Pot fi ajutați să facă aceasta printr-o strategie națională de formare în domeniul managementului clasei și al inteligenței emoționale.
Cum simțiți că sunteți privit ca profesor? Cum se simt colegii d-voastră? În acest context, ce rol mai joacă un cadru didactic într-o unitate de învățământ?
Ca profesor, simt că sunt privit de elevi ca un model și cred că noi toți, chiar dacă nu conștientizăm permanent acest lucru, suntem modele pentru elevi. Profesorul își păstrează prestigiul social în ciuda faptului că nu este sprijinit pentru asta de stat sau de mass-media, care deseori scoate în evidență aspecte care pun într-o lumină negativă profesorii. Se mizează pe știrile șocante care atrag rating și nu sunt mediatizate îndeajuns lucrurile foarte bune care se întâmplă în școala românească și care pot inspira. Numărul profesorilor dedicați, care modelează destine cu dragoste și pricepere, este mult mai mare decât pare privind seara la televizor. Poate ar trebui mediatizate mai mult figurile acelor profesori-model, care-și dedică viața elevilor săi.
Privind spre învățământul din țările UE, cum suntem noi față de ceilalți? Ajungem să fim un “noi” cu toții?
Noi suntem… pur și simplu mai în urmă. Țările cu tradiție democratică au avut o evoluție firească a sistemului de educație, nu au avut rupturi brutale, restructurări radicale. Noi am ieșit din comunism cu obișnuința de a mima munca, de a nu ne asuma decizii, de a aștepta tot timpul să ni se spună ce să facem și, poate cel mai grav, cu o neîncredere a unora în alții. În loc să fim uniți, să construim împreună, să avem conștiința de sine a unui corp profesional, manifestăm mai degrabă neîncredere în ceilalți și în noi, scepticism cu privire la orice, individualism. Sistemul face o selecție a oamenilor pentru funcțiile cheie după criterii îndoielnice. Criteriul politic trebuie exclus cu totul din sistemul de educație, cel puțin pentru funcțiile de conducere. Înlocuirea unui bun profesionist cu un om incompetent într-o funcție-cheie bulversează, crează confuzie, nu mai știm încotro ne îndreptăm și care ne sunt valorile. Avem sentimentul că dăm pași mari înapoi, când de fapt ar trebui să accelerăm ca să prindem din urmă societățile mai avansate.
Cum priviți schimbările care au loc în sistemul de învățământ, bazate pe principiul “fiecare ministru are propria sa reformă”?
Schimbarea în sine nu este ceva bun sau rău. Este pur și simplu ceva firesc într-o societate în permanentă schimbare. Este bună dacă înseamnă adaptare la realitate, la noile generații. Este rea dacă se opune mersului firesc al societății. Însă sistemul de educație este un subsistem social complex. Noi, românii, avem tendința de a personaliza funcțiile pe care le deținem. Nu ținem cont de ceva mai mare ca noi, nu privim dincolo de propriul mandat, nu avem obișnuința de a construi ceva temeinic, pe termen lung. În timp, poate și aceste lucruri se vor schimba.
