PENTRU O CULTURĂ ȘCOLARĂ A CREAȚIEI
– Sinectica: provocări și câștiguri –
Valeriu Sofronie
Profesor de ştiinţe socio-umane la Colegiul Naţional „Gh. Şincai”, Bucureşti
Principiul de la care voi pleca în rândurile de faţă îl voi formula astfel: nu putem înţelege cu adevărat decât ceea ce putem crea (experimenta personal). Actul de creaţie, adică al implicării profunde (emoțional-intelective) a celui educat în operă (muncă/activitatea) sa este cea mai naturală, mai încărcată cu finalităţi productive şi mai bogată în recompense trăsătură a elevului (omului, în genere).
Urmarea acestui principiu: înţelege mai mult acela care are o mai mare deschidere experimentală, care fie (re)crează experimental obiectul, fie îşi imaginează mental unul. Între cel care citeşte poezie şi cel care citeşte şi scrie poezie, o înţelege mai bine cel din urmă. Între cel care rezolvă probleme de fizică şi cel capabil să şi creeze astfel de probleme, chiar dacă, la început, mai superficial, înţelege mai mult creatorul. În aceași logică a consecinţelor, gustul unei portocale este pe deplin înţeles de cel care o gustă, şi mult mai puţin de acela care se mulţumeşte să descrie substanţele care ne ating papilele gustative, la ingerarea amintitului fruct exotic.
Recomandarea metodică care ar trebui făcută, ca urmare a principiului descris şi a consecinţelor sale: elevul trebuie să dezvolte un parcurs educativ ghidat constant de idealul creaţiei, în cadrul unei culturi a creaţiei, aşa cum ar trebui să devină cultura unei şcoli.
Oportunitatea psihologico-socială a orientării către o educaţie şcolară fundamentată pe acte de creaţie: în timp ce simpla receptare (reproducere) a produsului actului creativ leneveşte şi oboseşte, prin repetiţie, mintea, deschiderea către procesul creativ face mintea neobosită şi dornică de noi şi noi experienţe de cunoaştere şi practică, finalizate prin produse care îmbogăţesc viaţa socială. Actul final al educaţiei nu trebuie să fie recepţia/utilizarea produsului, ci utilizarea acestuia într-un nou proces de creaţie. Elevul, ghidat de profesorul facilitator, trebuie să caute în permanenţă să „imite” procesualitatea minţii: nicio informaţie, odată prinsă în reţeaua neurală, nu rămâne fixă, ci intră într-un proces continuu de recablare/asociere cu alte informaţii şi de reconfigurări/recontextualizari. Vestea cea bună este că, în pofida unei lungi tradiţii psihologice pesimiste, creativitatea este educabilă.
Deviza: visez la o şcoală în care elevul înţelege şi se înţelege pe sine (şi pe ceilalţi) prioritar prin procese de creaţie.
*****
Psihologia educaţiei prezintă mai multe metode, toate capabile să conducă la creaţie, fiecare având limitele şi avantajele sale: mindmaps, testul figurilor (textelor/situaţiilor) incomplete, metoda piramidei, brainstorming-ul, metoda ciorchinelui, eseul, jocul didactic, metoda rezolvării creative a problemelor, sinectica, alte tehnici speciale de descătuşare a originalităţii.
Consider că practica mea metodică cea mai utilizată în cadrul lecțiilor este „excursia sinectică”, etapă constitutivă a metodei cunoscute sub numele de „sinectică”:
Încerc de fiecare dată să iniţiez actul de învăţare prin sensibilizarea elevului la problemă, astfel încât aceasta să fie sesizată. Cum reuşesc să fac asta, aceasta este destul de dificil de descris, multe variabile ale descrierii depinzând de particularitatea fiecărei teme. Un fapt este clar: fără sesizarea problemei, nu există învăţare autentică, procesul didactic rezumându-se la o înşiruire de acte de memorare/mimare care, în sine, nu sunt lipsite de importanță, dar nu sunt decât precondiţii ale învăţării (nu spun „învăţării eficiente”, pentru că învăţarea, dacă nu este eficientă, nu este propriu-zis învăţare. Din moment ce am învăţat ceva, cum ar fi de pildă mersul pe bicicletă, mersul cu bicicleta devine eficient). Problema trebuie să devină realmente „problemă”. Elevul trebuie să simtă impasul, piedica, dilema. Să simtă încordarea, neputinţa de a avansa într-o direcţie, sprijinindu-se pe competențele anterior dobândite (existente la acel moment). Trebuie, spun, să ajungă să „trăiască” personal problema. Fără acest contact epidermic, senzorial, imediat cu problema, aceasta rămâne de fiecare dată” problema altora”, nereuşind să-l atragă pe elev în actul cognitiv. Resursele noastre nu ies la suprafaţă şi nu sunt utilizate eficient atunci când ni se cer răspunsuri la întrebări care nu ne privesc. Una dintre bolile învăţământului românesc, dar şi a învăţământului de oriunde, este tocmai această natură impersonală a temelor şcolii. Este firesc să mănânc numai dacă mi-e foame, să beau apă dacă mi-este sete. Adaptându-şi resursele la nevoie, organismul meu va ajunge să se „bucure” de reuşita acestui act şi va căuta să permanentizeze metoda/calea care i-a produs satisfacţie. Fixarea noii achiziţii în comportament devine solidă. Spun astfel că „am învăţat ceva”. Dacă lucrurile stau aşa, cum pot atunci „să învăţ” dacă nu simt nevoia imperioasă de învăţare? Dacă nu se declanşează nevoia, nu există problema. Iar fără problemă, nu există învăţare. Școala reprezintă în întreaga lume o activitate care trebuie făcută nu pentru că organismul cognitiv al indivizilor o cere, ci pentru că există o nevoie doar socială – nevoia societăţii de indivizi educaţi. Trebuie să revenim la individ, la fiecare persoană care învaţă. Trebuie să ne reamintim de Socrate şi de lecţiile sale. Dacă nu-i spun elevului „pe nume”, dacă nu-l am față-în-față, atunci nu-l am în clasă decât fizic. În acest moment, sarcina cadrului didactic devine una uriaşă. Dacă educatorul nu reuşeşte să devină un generator de probleme vii si cvasi-originale, elevul nu poate detecta problematicul care dinamizează mintea şi, nefăcând asta, nu poate învăţa cu adevărat. Ca să „scape” de gura noastră (profesor, școală, familie, societate), va imita învăţarea, păcălindu-se şi pe sine şi pe noi. Pe termen lung, pierdem cu toţii. Tendinţa va fi aceea de a eluda problemele, şi nu de a le căuta provocarea şi toată cavalcada ce-i va urma.
Dacă am reuşit să „scot” problema la suprafaţă, învăţarea poate fi considerată realizată în proporție de 50%. Socrate se oprea la problemă, considerând că răspunsul stă în însăşi ajungerea la problemă, restul fiind treaba fiecăruia în parte. Aceasta face ca ştiinţa clasică să fie mai cu seamă una a dilemei, perspectivă ideologică ce poate sfârşi uşor în scepticism. Timpul nostru a devenit însă ceva mai curajos, ducându-ne dincolo punctul în care ne-a lăsat înţelepciunea greacă. Succesele măsurabile ale civilizaţiei contemporane (moderne, în genere), ţin mai ales de modul în care a formulat răspunsuri. Accentul pus pe răspuns, asemeni celui pus de antici pe problemă, a făcut să se cadă de multe ori în cealaltă extremă – excesul unei prea mari încrederi, aş numi-o dogmatică, în certitudinea ştiinţei, în absolutismul ei. Urmarea acestei siguranţe este descătuşarea acelui Deus ex machina, propriu ştiinţei de tip newtonian.
Eficiența învăţării nu ţine nici numai de întrebare, nici numai de răspuns, ci de legătura dintre ele. Pentru a avea această eficiență, avem nevoie de restul de 50%, adus de răspuns. Dorinţa fiecărui profesor eficient este să ajungă să unească cele două jumătăţi, alcătuind întregul. Pentru aceasta, recurge la diferite strategii didactice şi la diferite metode şi tehnici de învățare.
În cadrul sinecticii, metoda didactică pe care încerc să mi-o apropii în mod constant în activitate, tehnicile utilizate sunt mai mult de natura intuitivă: propun şi aştept din partea elevilor analogii cât mai fanteziste, capabile să conducă la soluții care se îndepărtează cât mai mult de realitatea cunoscută, neproblematică. De asemenea, demersul solicită o doză crescută de empatie. Ideal ar fi, în acest sens, să luăm calea invers-camil-petresciană: nu să avem indivizi care „să vadă idei”, adică emoţii metamorfozate în idei, ci idei care să se încarneze în elevi, în psihologia şi modus-ul operandi cognitivo-afectiv specifice vârstei lor. Sincron acestei deplasări de la abstractul ideii la emoţia şi personanța înţelegerii este indicată operarea cu analogii simbolice, prin care problema să fie transpusă în imagini. Recursul de imaginaţie (reproductivă şi, mai ales, creatoare) trebuie să prevaleze. Trebuie să ne deprindem a ne „juca” cu problema, schimbându-i cât mai elastic unghiul de abordare, forţând cât mai mult limitele, sărind cât mai mult dincolo de idolii simţului comun etc.
În orele mele de logică, economie și filosofie, unde problematica apare, la prima vedere, fie prea stranie, fie prea familiară, metoda sinecticii, prin cele două demersuri care-i sunt inerente (transformarea straniului în familiar și a familiarului în straniu) reușește să conducă la o bună înțelegere a problemelor. Metoda este un suport de bază în învățarea prin creație. Elevul se transformă din componenta pasivă a anterioarei metode bazate pe predare, într-o sursă a înțelegerii lumii (ca lume creată), precum și a sa însăși. Pe lângă marele câștig intelectual (de cunoaștere), mai avem un alt mare câștig – cel emoțional. Aplicarea metodei îi ajută pe elevi să determine:
(1) În ce măsură sunt conştienţi de relaţia dintre gândurile şi emoţiile proprii (mesajele pe care le transmite corpul lor),
(2) În ce măsură recunosc şi aplică normele informale ale interacţiunii sociale,
(3) În ce măsură pot ignora distragerile emoţionale, rămânând concentraţi pe sarcina asumată la un moment dat,
(4) În ce măsură îşi menţin energia şi angajamentul pentru o sarcină, atunci când întâmpină dificultăţi şi lucrurile nu merg în sensul aşteptărilor formulate la început,
(5) În ce măsură pot sesiza stările emoţionale şi mentale ale celorlalţi prin semnele exterioare ale limbajului corporal şi paraverbal (tonul vocii, atitudine corporală generală etc.),
(6) În ce măsură şi cât de rapid îşi pot reveni după înregistrarea unui eşec, reluând activitatea la parametrii anteriori obstacolului apărut sau a provocării emoţionale.
Concluzie. Raţiunea pentru care apelez cât de mult posibil la această metodă, încercând, totodată, să-i limitez cât mai mult efectele negative (ex.: durata mare între problemă şi soluţii) este dată de efectele pozitive: stimularea gândirii creative; eliminarea clișeelor din gândire şi percepţie; crearea condițiilor necesare producerii ideilor noi; stimularea abordării neconvenționale; creşterea încrederii elevului în forțele proprii şi a stimei de sine etc.
Rezultate măsurabile. Ocolind cu multă atenţie şi prudență factorii de inhibiţie (frica de ridicol a elevului, conformismul la opinia comună, subevaluarea de sine, intoleranţa faţă de opiniile colegilor etc.) şi stimulând factorii stimulatori (aprecierea formulărilor neobişnuite, aprecierea originalităţii, flexibilitatea, fluenţa de idei etc.) am reuşit să derulez cu elevii mei, în afara lecţiilor la clasă, proiecte extracurriculare care aduc satisfacţie oricărui educator:
· Editarea revistei „Hronica”, revistă cu o tradiţie de peste 50 de ani în colegiul nostru. Revista are un format caleidoscopic, reuşind să aducă în atenţie preocupări ale elevilor în tematici, percum: violența, revoluţia, comportamentul sportiv, inteligența emoțională, performanţa de vârf, consumul drogurilor, divertismentul, arta, ştiinţa, interviul, cronica de film şi de carte, creaţia literar-artistică a elevilor, sondarea de opinie etc. În concursurile de profil, revista a primit numeroase premii municipale şi naţionale.
· Propunerea motivată a unui proiect de iniţiativă legislativă – Ziua mondială a Adevărului, propunere prezentată şi aflată pe masa Preşedintelui României.
· Desfăşurarea unei cercetări exploratorii realizate cu echipa de elevi ai colegiului, în colaborare cu Institutul de Studii Transdisciplinare, Bucureşti, în calitate de operatori, pentru organizarea şi colectarea de date în licee din toate sectoarele Capitalei, având tema: modul de rezolvare a conflictelor. Rezultatele anchetei s-au concretizat într-o lucrare publicată în volum autonom în limba engleză, ca urmare a seminarului finanţat de NATO din Turcia – „Speaker în the Advanced Research Workshop”, Antalya, Turkey, 8-11 May 2015: Ştefan Stanciugelu (coord.), Ana Şerbănescu, Andreea Alexandru, Andrei Țăranu, Cezar Pasca, Cristian Sabin Chiriţă, Dana Maria Piţigoi, David Diaconu, Delia Antonia, Dumitru Iacob, Iulian Rusu, Mihai Şerban, Robert Sabotici, Simona Anghelina, Valeriu Sofronie,” Antiterrorist Public Discourse: Does it Really Matter for the Civil Population?”, în Siddik Ekici, Huseyin Akdogan, Eman Ragab, Ahmet Ekici, Richard Warnes (eds.), Countering Terrorist Recruitment in the Context of Armed Counter-Terrorism Operations, IOS Press, Amsterdam, 2016, pp. 156-180 (Published in cooperation with NATO Emerging Security Challenges Division).
· Editarea şi tipărirea volumului de poezie al elevilor colegiului, „Două antene şi şase portocale„, lucrare apărută la Editura Edirgraph, iunie 2016, ISBN: 978-606-663-423-6.
· Editarea şi tipărirea revistei „Medicina prin ochii liceenilor”, cuprinzând articole de specialitate medicală ale elevilor Colegiului Naţional Gh Şincai, articole prezentate în sesiunile Conferinţei Medicina prin ochii liceenilor, desfăşurate în colaborare cu Fundaţia medicală Sfântul Luca, Bucureşti.
